Teoria fundamentală a inductoarelor are rădăcinile în inducția electromagnetică și mecanismele de stocare a energiei magnetice. La miezul său, o schimbare a curentului generează un câmp magnetic în jurul conductorului; invers, modificările acestui câmp magnetic induc o forță electromotoare care se opune modificării curentului. Acest proces formează baza funcționării inductorului și îl deosebește de un rezistor.
Teoretic, relația dintre tensiunea pe un inductor și viteza de schimbare a curentului este exprimată ca $V=L \\frac{di}{dt}$. Valoarea inductanței $L$ este determinată de numărul de spire a bobinei, de permeabilitatea materialului miezului și de dimensiunile fizice ale componentei. Un număr mai mare de spire sau o permeabilitate mai mare are ca rezultat o inductanță mai mare, care la rândul său oferă o rezistență mai puternică la schimbările de curent. Această relație ilustrează rolul fundamental al inductorului într-un circuit: întârzierea schimbărilor de curent.
În ceea ce privește dinamica energiei, inductoarele pot converti energia electrică în energie de câmp magnetic pentru stocare, guvernată de formula $W=\\frac{1}{2}LI^2$. Energia este stocată atunci când curentul crește și eliberată înapoi în circuit când curentul scade; în consecință, inductoarele servesc ca tampon de energie în aplicații precum sursele de alimentare cu comutare, circuitele de filtrare și sistemele de oscilație. În plus, în circuitele de curent alternativ, inductoarele prezintă dependență de frecvență-în mod specific, reactanța inductivă ($X_L=2\\pi fL$) crește cu frecvența-care servește drept bază teoretică cheie pentru utilizarea lor pe scară largă în circuitele de-înaltă frecvență.
